Ideea de la care pleaca discutia nu imi apartine . Am citit-o undeva . Nu mai stiu unde . Suna a Goethe .
-Creation of Adam ( Michelangelo )-
Nesfarsitele cantari de slava ale corurilor de ingeri incepusera sa devina plicticoase ; caci la urma umei , nu merita el preamarirea lor ? Nu le daruise el nesfarsita bucurie ? Nu ar fi mai amuzant sa aiba parte de laude mai putin meritate ? Sa fie venerat de niste fiinte pe care sa le fii torturat ? A zambit in sinea lui si a hotarat ca marea drama sa fie pusa in scena .
Eoni fara de numar , incinsa nebuloasa vartej s-a tot rotit prin spatiu fara tinta . Intr-un tarziu a inceput sa prinda forma , din masa centrala s-au desprins planete , acestea s-au racit , mãri in fierbere si munti de foc s-au agitat si s-au involburat , din norii negrii ploaia a potopit crusta abia intarita . Si aici primul germene de viata a crescut in adancurile roditoare si s-a dezvoltat rapid in paduri intinse , ferigi uriase rasarind din mucegaiul umed , monstri marini imperechindu-se , luptandu-se , devorandu—se si murind . Si din acesti monstri , piesa urmamdu-si cursul s-a nascut Omul , cu puterea de a gandi , de a cunoaste binele si raul , dar si cu setea nebuna de veneratie . Si Omul a vazut ca totul este trecator in aceasta lume monstruasa, ca totul se sforteaza , cu orice pret , sa fure cateva clipe de viata inainte de inexorabila randuiala a Mortii . Si Omul a spus : “ exista un scop ascuns , numai de am putea sa il patrundem , iar scopul este bun , caci noi trebuie sa veneram ceva , iar in lumea vizibila nimic nu este vrednic de veneratie .
Si lupta s-a incheiat . S-a permis o incercare cumpatata de construire a unei societati , a unui grup de oameni care au ceva in comun mai mult decat foamea , ceva care sa ii faca sa nu isi napusteasca toata foamea data nativ de divinul creeator unul pe altul : credinta . Astfel, instinctul animalic care i-a fost atribuit din nastere a fost denumit pacat . Pacat ce urma a fi pedepsit cu chinuri imemse si dureri neinchipuite , de unde a aparut si frica de dumnezeu . In momentul in care aceasta frica s-a instaurat la un nivel general , societatii i s-a permis sa creasca , sa se dezvolte , Omului fiindui teama sa se mai macelareasca fara scop . Dupa mai mult timp , bineinteles , a realizat nevoia pe care o are de celalalt , a inceput sa convietuiasca nu numai in situatii unitare ci pe parcursul unei intregi calatorii si astfel a aparut un al doilea concept fundamental pe care s-a bazat construit societatea si anume iubirea .Concept care pornind de la iubirea de mama , iubirea de divin , iubirea de frate si pana la iubirea de popor nu este mai mult , in esenta si cel mai profund posibil inteles al idei , decat nevoia naturala a omului de grija si incapacitatea personala de autonimie totala . Avem o societate inchegata pana acum , dar nu tocmai . Intervine aici un alt atribut nativ al Omului , atributul ce il face unic si anume libertatea in gandire . Desi societatea a cazut de comun acord in legatura cu cele doua concepte pe care sa le venereze , aici intervine frumusetea naturii umane : dubiul . Bineinteles , ca intotdeauna au existat indivizi care sa nege orice credinta sociala , sa actioneze contrar datorita propriilor ratiuni si sa incalece principiilor unei multimi . Aici a trebuit sa apara un al treilea principiu fundamental si anume : dreptatea . Legea nescrisa data de majoritatea lucida . Entitatea care trebuie sa pedepseasca raufacatorii si sa pastreze un anumit sens al binelui , pentru ca pana la urma , exista un scop mai maret care nu poate fi patruns , nu ? Astfel s-a nascut cel de al treilea principiu fundamental . Societatea tot urca pe o scara si urca si urca , ghinionul fiind ca nu se cunostea orientarea spatiala a scarii . Sa ne intoarcem putin la episodul creeatiei , la origini . Credeti in faptul ca si atunci cand cele trei concepte fundamentale au fost respectate cu sfintenie lucrurile au avut o cale ascendenta si ca presupusul rai mereu insorit s-ar fi transpus intr-o utopie terestra de care sa se bucure fiecare Om ? Bineinteles ca nu . Fiecare Om ar fi fost supus unor chinuri fizice , sentimentale , intelectuale si la final oricum ar fi fost supus unei morti inexorabile in fata careia orice virtute s-ar fi pierdut precum un bob mucegait de orez intr-o mare limitata orizontal, dar infinita in adancime . Cele din urma fiind spuse s-a simtit nevoia unui nou concept pe care s-a construit societatea si anume speranta . Daca am analiza atent cele 4 concepte fundamentale , stalpi ai societatii , construiti cronologic in ordinea aceasta : credinta , iubirea , dreptatea si speranta nu sunt altceva( facand abstractie de partea practica ) decat o insiruire de manifestari mentale ale atributului principal al fiintei umane si anume dorinta de a venera si de a fi venerat . Pana la urma .. de unde a plecat povestea ?
Sa ne indreptam putin gandul la chestiuni mai pamantesti . Dupa milenii de lupte , de credinte barbare si sangeroase ( evit a spune pagane , deoarece ar fi un pleonasm) in care sacrificiul uman pentru o zeitate era considerat firesc , dupa secole de crestinism , barbarism moral , pudicism si alte varsari de sange Omul incepe sa isi puna intrebarea cuvenita , intrebarea buna , intrebarea de la care a plecat tot jocul : “ Oare aceasta divinitate , merita veneratia mea ? “ . Pana acum , prin ce a facut , plecand de la ipotezele ca este atotstiitor si atotputernic nu mi se pare cu nimic mai bun decat un om plictisit , satisfacandu-si anumite nevoi de distractie precum un copil care se joaca intr-un mod sadic cu furnicile .
Dupa ce tot mai multi oameni au inceput sa isi puna aceste intrebari , oameni vrednici , sefi de stat , educatori , scriitori , artisti si alte elite, inevitabil , societatea a decis ca Omul este mai mult decat un obiect demn de sacrificat pentru vreo divinitate si a aparut conceptul de libertate si valoare personala . Sa existe oare acesti termeni ? Cert este ca religia spune ca nu si stiinta spune ca nu . Religia spune ca esti un prizonier al lumii materiale pana cand te vei elibera prin moarte si vei pasi intr-un anume Eden ( unde tot slujnicul unei divinitati vei deveni ) , iar stiinta spune ca universul este prea vast , iar Omul este inchis in cusca limitarilor sale fizionomice . Pentru un Om nu va conta . Omul , in general , mai ales cand este tanar se crede liber neputand sa realizeze ca este defapt inlantuit de nevoile stramosilor monstri , iar mai apoi , pe cand aceste nevoie sunt alimentate cei 4 stalpi ai societatii se pun in jurul lui ca niste gratii sumbre : credinta , iubirea , dreptatea , speranta .
Haideti sa analizam putin aceasta situatie , rogu-va , intrucat cred ca orice fiinta umana ar trebui sa se regaseasca macar cu o parte dintre etapele firesti are redobandirii libertatii cu care fiecare individ s-a nascut ( ma scuzati pentru maniera haotica de a scrie , dar cred ca mi-ati inteles parerea personala in legatura cu libertatea din fraza anterioara ) . Omul in primul rand este inlantuit de nevoile primare , nevoile lumii factuale : foame , sete , reproducere , recunoastere sociala , implinire fizica si chiar intelectuala . In momentul succesului , sau a implinirii partiale a nevoilor lumii factuale fiinta umana isi indreapta atentia inspre conceptele fundamentale ale societatii , cele 4 , care in drumul lui inspre libertate vor pica treptat . Prima care va cadea va fi iubirea aceea patimasa , iubirea ca sentiment profund , deoarece cu cat omul creste si devine din ce in ce mai autonom , fundamentul pe baza caruia am amintit mai sus ca s-a format acest concept devine derizoriu . Urmatorul stalp care cade negresit este dreptatea . Ea nu isi poate avea locul in lume numai , poate numai ca idee abstracta . Intr-o lume fara dreptate , apare intrebarea fireasca : “ merita vreo divinitate veneratia mea ? “ ; sau cum a spus un supravietuitor al lagerului nazist de concentrare de la Auschwitz : “ daca exista dumnezeu , nu ar trebui sa imi ceara in genunchi iertare ?” . Si astfel se prabuseste si al treilea pilon . Si asa ajungem la preferatul meu : speranta . Omul tanar se simte in putere , plin de energie , are sentimentul ca nu va muri niciodata si isi face cele mai stupide sperante : spera la lucruri factuale , spera la iubire , spera la dreptate , spera la credinta si intr-un mod ironic spera la speranta . Pe masura ce imbatraneste isi da seama ca majoritatea sperantelor reale , importante si cu substrat sunt ori foarte greu realizabile ori imposibile . Dupa parerea mea o virtute care vine natural cu intelepciunea este renuntarea . Si nu o renuntare personala ci o renuntare la celesta la lume si univers . Dupa cum spunea un autor celebru al carui nume nu mi-l aminntesc , dar il voi cita : “ Cand eram tanar eram mult mai destept : voiam sa schimb lumea . Acum sunt mai intelept si am inceput sa ma schimb eu “ . Usor usor , cel mai greu stalp se macina si cade bucatica cu bucatica lasand fiinta intr-o stare de disperare a libertatii( referire la mitul pesterii ) . Multi oameni inteligenti nu au reusit niciodata sa iasa din aceasta stare depresiva a disperarii . Un exemplu foarte bun de astfel de om mi se pare Nietzsche , pe care pe cat l-am admirat in trecut , pe atat il consider in prezent o persoana vulgara , depresiva , incapabila de a trece peste disperarea normala a caderii ultimului stalp . Multi oameni trec prin astfel de momente si exista un risc foarte mare de a ramane acolo . Societatea a inteles asta si de aceea pluseaza si inchipuie “nevoi” din sfera factuala , inexistente ; nu pentru bani , putere , sau mai stiu eu ce , ci pentru a nu-si lasa fii sa atinga disperarea prabusirii celor 4 stalpi . Eu nu sunt de acord cu asta . La nivel practic transforma viata fiecaruia intr-un drum rapid cu liftul , intr-o muzica placuta , care nu deranjeaza , dar nici care sa starneasca vreun sentiment , pana in varful cladirii de unde va trebui sa se arunce in infinitul hãu al mortii . Omul trebuie sa isi confrunte disperarea , sa lupte pentru propria libertate si sa nu se lase strivit intre daramaturile propriilor sperante . Omul trebuie sa isi ingrijeasca ruinele sperantelor lui precum un popor isi pastreaza si reconstituie vestigiile istorice si sa isi inceapa calatoria inspre statutul de Om Liber . Sa treaca de portile disperarii , sa paseasca incet pe mormintele viselor lui , in calatoria lui sa viziteze cat mai multe cetati personale ale mai multor persoane , pe care sa le ingrijeasca si sa le lase mai frumoase decat atunci cand le-a pasit pentru prima data , iar la finalul calatoriei sa se opreasca intr-un paradis personal , intr-o stare mentala si spirituala de extaz si liniste , la adapostul altor stalpi pe care el , fiinta libera , si i-a creeat fara nicio influenta divina . Un loc de unde poate privi cu desfatare ruinele propriilor sperante aflate sub eterne curcubee , un loc in care iubirea pe care a pierdut-o se gaseste verde si infloritoare in casele cetatilor pe care le-a vizitat, un loc unde dreptatea personala nu ii poate fi atinsa si credinta poate renaste : credinta in Omul liber .