“A-ti insusi durerea pentru a lua durerea altora este adevarata esenta e generozitatii ”
Abu Bakr ( 573 – 643 )
Valurile prea grele de soare,
Undele de-orbitoare luminã
Visele dunelor incet le suprimã
Stingand zemoasa umoare
A rocii pierdute , nascute-ntr-o vale
Inghetul de rasarit , cuptorul de apus
Facura din piatra al vantului supus
Nevrednic paj , dar si moale sclav ,
Calaret de taur si cifra de zugrav
Nisipul jucaus ; de soarta caraus
Tine-n poarta chinului , lacatul suspinului
Mulatru cavaler , dar si-un trepadus
Spun povestea crinului : de Anevrismul Binelui
Pierdut in vazduh , innecat de sete
Drumetul tacut atent savarseste
Calea cea grea prin cadavre de pietre
Fara maceta …. fara camila ….
Dar purtator de har ,
Sugrumat de dune , mergea Abu Bakr
Sunt la 3 zile distanta de soarta-mi mareata
Off .. de-as mai avea putina apa , putina paine …
De-as mai avea putina viata …
Doar putina viata ..
Sa pot duce Medinei , a lumii povata
………..
O vad ! O vad ! Este chiar in fata !
Inca putin de-as mai putea sa merg
Condeiul meu de viata plin nu va fii fost sterp ..
Abu Bakr se prabusi , vazandu-si viata printr-o rama
Nisipul se prefacu in verdeata ,
Dunele in palmieri de oaza
Si o prea frumoasa fata i se arata la fata:
Ochii ei aveau profunzimea Quaranului,
Iar zambetul ei bland , cunoscut in toate colturile lumii
Facu aproape transparenta prezenta niqabului
Era chiar ea : muza semi-lunii
Purtand pe cap , de flori coroana
Era chiar ea : fata morgana
Abu Bakr isi dadu ultima suflare
Strangand in brate a sa carte
Si-nainte ca larimile sa ii se usuce
Morgana il lua de mana in cer ca sa-l urce
O ploaie calda lovi desertul
O ploaie lenta ce-nrosii nisipul
O ploaie demna de-un destin mai tragic
Urmata de-un suspin lung si liturgic
A-nflorit petala crinei chiar la poalele Medinei !
……………….
Negustorii-au fost pe faza
N-ar mai lua nimeni vreo vaza
Daca am trai in oaza .